Lucrurile se întâmplă așa: pe la un an, un an jumătate, doi, te prinzi că ceva nu e tocmai în regulă cu copilul tău.
Începe dansul prin cabinete – deși s-ar putea să fii și tras înapoi de cuvinte ca: “ești tu nebun/ă”, “fiecare copil are ritmul lui”, “și Blaga a vorbit la 5 ani”. Taci, înghiți în sec, speri – deși te jignesc – să aibă ei dreptate. Instinctul îți spune în continuare că ceva nu e în regulă.
În fine, primești diagnosticul: autism, TSA, autism atipic!?, note!? autiste – diverse variante, unele mai blânde, altele care taie în carne vie.
Soacra și vecina de la 5 cred, în continuare, că-l răsfeți prea mult. Tu, uneori singură, alteori împreună cu tatăl copilului aveți de luat decizii: repede, să facem ceva, să se “recupereze” în 2, 3, 5 ani, până ajunge la grădi, la școală, la…
Începeți terapie: ABA, senzoriala, logopedie, 3C, 5G (asta nu există), cu cai, cu păsări (nici asta), celule stem, neurofeedback…orice, orice, oricât. Când ești disperat, simțul critic te cam părăsește. Ajunge să îți spună cineva că în 3 luni copilul va vorbi, că va socializa imediat ce-l integrezi în colectivitate…
Speri, scoți banii din bancă sau te împrumuți, îți mai iei un job, două sau trei ori dimpotrivă: renunți la orice făceai înainte, arunci pantofii cu toc, rochiile office, agenda și viața ta la gunoi.
Te angajezi asistent personal. Te frustrezi zi de zi, an de an, recuperarea (așa cum o visai) nu se produce. A, da, copilul poate să arate vaca și să spună “miau”!
Chiar dacă a ajuns la școală, printre tipici, copilul tău e considerat ciudat. El încă nu simte, dar tu simți. Te doare, dar continui.
Uneori ai noroc de o învățătoare cu har, alteori nu ai, în plus părinții ar cam vrea să scape de “ciudatul” care le trage copiii în jos. Poate au și ei dreptate: te faci mică și roșești când se vorbește pe grup sau în ședințe despre el/tine. Continui. Ești în burnout și nu mai înțelegi ce ai de făcut: ai doar drumuri, terapii, alți specialiști, alte tratamente, nopți albe, gri. Nu mai ai prieteni, nu ai timp de ei. Recuperarea e contra cronometru.
Între timp ai uitat să te bucuri de copilașul de lângă tine. Da, e atipic, dar tot de mama/tata are nevoie, nu de un adult înnebunit, jumătate terapeut, jumătate la limita răbdării.
Copilul crește. Distanța dintre el și tipici crește și ea.
Ce facem în continuare?
Noi încercăm prin Tărâmul lui Andrei să spunem o poveste frumoasă și să facem o schimbare.
Nu, copiii noștri nu vor deveni neurotipici, dar au dreptul la o bună calitate a vieții, la respect și la demnitate. Au nevoie de activități pe măsura posibilităților fiecăruia și de prieteni asemeni lor.
Vă invităm să le scriem viitorul împreună!
