Nu mă interesează incluziunea. Sau m-ar interesa daca ar însemna ceva, nu doar o altă formă fără fond.
Din experiența mea de mamă – cu grădinițe și școli, antrenori, specialiști, diverse grupuri – am fost, cel mult, tolerați (cu câteva excepții). Am simțit nevoia de a mă scuza frecvent, prea frecvent, pentru condiția copilului meu.
Pe oriunde mergem, stigma, ca un miros urât, ne însoțeşte. Sunt liniștită cu adevărat doar când trag ușa casei dupa mine. Nu este un reproș, e doar o constatare. Nu cred că cineva ne datorează ceva.
Pentru ca să am/avem liniște ne-am dorit acea bucățică de teren unde noi și copiii noștri să ne simțim cu adevărat în siguranță, liniștiți. Nu va trebui să dăm explicații, să ne scuzăm, să ne ascundem.
Am nevoie de sentimentul de liniște pe care doar experiențele împărtășite (trăite) îl pot aduce. Vreau să pot sta de vorbă, la o cafea, alături de părinți ca mine: să nu judecăm, să nu comparăm, să ne trăim viața cum putem mai bine, ducând fiecare ceea ce are de dus.
